Dihorul, dragostea si reincarnarea

Nu stiu eu foarte multe despre dragoste. Tin la parinti si la prieteni, dar nu pot spune ca-i iubesc la nebunie, mai ales la cat ma enerveaza de des. Eram la un moment dat pregatit sa aflu mai multe, dar asa au decis ei, ca-s mai fericit daca nu cunosc femeia. M-am impacat cu ideea ca o sa-mi ling singur blanita de-acum inainte si totusi... sunt unele lucruri despre dragoste pe care stiu sigur ca nu le inghit. Iata despre ce e vorba:

Citisem zilele trecute o poveste scrisa de un autor rus. In poveste se facea ca un nene, care iubise la nebunie o tanti, moare si se reincarneaza intr-o broscuta mica si albastruie. Nimic deosebit pana acum.

Din noua sa postura, incepe sa vada lucrurile altfel – iarba devine o adevarata padure ecuatoriala, orice baltuta, un Pacific, orice vrabiuta – un monstru periculos. Prin urmare, pe cat de mic, pe atat de plin de adrenalina. Buuuun! Ei, dar desi nenea asta avea cu totul alte probleme acum - vedea totul mai dilatat si era expus la numerosi factori de stres - el venise in noua viata cu sechele din viata anterioara – o iubea inca la nebunie pe acea tanti. Tanti, care, ma rog, constatam ca murise si ea si se reincarnase intr-o caprioara. Intr-un final, cei doi se regasesc si se iubesc dupa posibilitati. Adica asa…pe tandrete. Stiu, nu povestesc foarte siropos, oricum ideea e ca acel nene a murit si a reinviat tot cu doamna aia in cap. Ei, aici mi se rupe mie filmul!

Pai eu sa fi fost om intr-o viata anterioara, oricat as fi iubit, sa fim seriosi, odata reincarnat in dihor, altfel ar fi stat treaba!
Cum as putea sa compar picioroangele oamenilor, cu unghii incarnate si urme de bataturi, cu finetea pernitei unei dihorite?
Cum sa raman eu sa ma bocesc dupa nuj ce par matasos, tratat cu tot felul de substante din tuburi, in loc sa-mi fac ziua mai senina strecurandu-mi nasucul prin blanita deasa si pufoasa a uneia dintre noi?
Cand ati intalnit dumneavoastra de o dihorita cu coltisorii implantati? Ei sunt albi si sanatosi si incadreaza perfect un zambet seducator.
Cum sa regret eu mirosul de ambrozie, hibiscus sau nu stiu ce alte facaturi pe care femeia omului le toarna pe ea, cand dihorita are un parfum natural extrem de senzual?
Unde ati vazut o dihorita cu celulita? O dihorita care-si roade unghiile? O dihorita care se da cu fond de ten de dihor sau cu rimel ca fie mai seducatoare? Si, nu in ultimul rand, o dihorita care vrea blanita de firma, vorbeste mult si prost tranca-tranca, o dihorita care petrece nopti intregi prin baruri si ii miroase gura si blana a fum de tigara sau o dihorita care se uita la Big Brother....si lista poate continua. So, I rest my case.

Nu stiu cum e la broscute. Recunosc, ca nici eu nu m-as da in vant dupa pielitele alea chele si gusile alea enorme. Nu gasesc nimic atragator. Poate daca as fi fost broscuta, regretam si eu femela sapiens sapiens. Dar, daca ar fi dupa dihori, povestea asta n-ar mai fi fost scrisa.

Asa ca mult succes la urmatoarea incarnare. Cu putin noroc, devii unul de-al meu!

P.S: Pentru a-mi sustine punctul de vedere, am ales aceasta poza de pe net cu pronuntate nuante de kitch. Celor necunoscatori, tin sa le atrag atentia ca nici unul dintre cei doi nu e mai aratos ca mine.

Biroul de emigrari si naparlirea

Domnul in costum: Nume?
Eu: Istvan.
Domnul in costum: Asta e prenume.
Eu: Pai asa ma numesc, doar Istvan.
Domnul in costum: Nume: Doar, Prenume: Istvan. Sunteti ungur? ma intreaba fara sa-si miste capul din fata monitorului
Eu: Aproximativ.
Domnul in costum: Vorbiti bine romaneste.
Eu: Ighen, scap eu fara sa-mi dau seama.
Domnul in costum: Cum va numiti?
Eu: Istvan, domnule.
Domnul in costum: Ma refer ca specie.
Eu: Mustela Putorius Furo.
Domnul in costum: Furo? De la ce vine acest termen? ma intreaba domnul cu privirea usor suspicioasa.
Stau si ma gandesc cateva clipe. Cum sa-i spun ca vine de la latinescul hotoman? Nu poti spune asta la ambasada, nu da bine.
Eu: De la blana, domnule. De la faptul ca sunt blanos.

Domnul in costum consemneaza. Tzaca-paca in calculator. Isi trage scaunul intr-o parte si, punandu-si mainile pe birou, ma intreaba:
- Spune-ti, domnul Istvan, cu ce va pot ajuta?

Eu: As vrea sa emigrez. In Australia. Sau macar sa stau acolo pentru cateva luni.
Domnul in costum: Australia? Asa departe? De ce?
Eu: Aaa...sper ca ma veti intelege, pentru ca la oameni e diferit. Nu stiu cum e cu programarea asta naturala, dar, vedeti, eu am inceput sa naparlesc deja. Imi apare blanita de primavara. Poftim, priviti! Si imi intind lasciv o pulpa pentru a-l face atent la schimbare. Vedeti perisorul asta scurt si negricios? Domnul pune mana si pare incantat... Incantarea lui nu-mi miroase a bine asa ca-mi retrag rapid piciorusul.
Da, stiu, e dragut, continui eu. Ceva, insa, e gresit in mecanismul asta natural. Ceva e dezinformat si tic-tacul a luat-o razna. Pentru ca eu ar fi trebuit sa naparlesc abia la primavara! Nu acum, cand inca ninge ca la balamuc si frigul iti ingheata nasul

Pe cand in Australia e vara, e cald si bine. Fix in acest moment, pe cand eu tin cat pot de subreda-mi blanita, acolo oameni si dihori se lasa alintati de soare. Intre noi fie vorba, cred ca dihoritele nici nu prea poarta blana pe caldura aia...daca intelegeti ce vreau sa spun, si imi misc sprancenele cu subinteles.

Domnul zambeste. Pret de cateva secunde, pare de treaba, dihor de-al meu. Dar nu-l tine mult si isi reia figura lipsita de expresie: Carnet de sanatate aveti?
Eu: Da, poftim.
Privindu-mi data nasterii, domnul rosteste: Cam tanar pentru o calatorie pana in celalalt capat de lume.
Eu: Da, stiu, dar... vreau sa fiu un dihor globe-trotter. Vedeti dvs, eu traiesc mult printre oameni. Sunt aproape om, daca ignorati felul in care arat si faptul ca mananc mancare de pisici.

- Mancare de pisici ? intreaba domnul mirat. Simt ca si-a pierdut un pic din respect, ca am scazut in ochii lui.
- Da, stiu, ciudat. Nu e chiar rea.. (Da, imi place si n-am chef sa ma justific, urat ochelarist, imi vine sa-i spun). Dar inghit un nod si continui:
- Vedeti...eu vreau sa calatoresc. Vreau sa cunosc lumea inainte de a ajunge la varsta aia la care trebuie sa lucrezi si sa te bucuri de timpul tau doar 2 saptamani pe an. Vreau sa descopar lucruri noi inainte de a ma angaja la...
Domnul in costum:... o fabrica de gulere...hahaha...
Eu: Nu este chiar asa de amuzant...
Domnul in costum: Scuzati...dar chiar e...hahaha...

Domnul isi indreapta ochelarii si incepe sa se binocleze in carnetul meu de sanatate. Il fixez cu o privire rautacioasa. Nu-l uit repede pentru gluma facuta! Domnul ma ignora, insa, si maraie incet:
- Vaccinurile...ok...deparazitare, ok....
O sclipire ii apare in ochi si il vad schimonosindu-se. Daca nu ma insela nasul meu fin, cred ca il bufnea rasul. Tare de tot. Si nu, nu ma insela, drept pentru care in doar cateva secunde ma improasca dintr-un hohot. Iih...m-a scuipat pana pe mustati! Oare ce-l distreaza asa tare?
- Or-hi-dec-to-mi-e? Intreaba domnul abia reusind sa gangureasca de atata ras.
Zambesc politicos desi imi vine sa-l musc de nas chiar atunci:
- Nu simt ca e intr-atat de amuzant.
Domnul se scuza, dupa care, fara sa vrea da din nou drumul unei rafale de hohote:
- Scuzati-ma, domnule Istvan, e foarte amuzant...Imi pare rau....dar chiar e...veti fi primul globe-trotter castrat!

Il las sa termine si intre timp imi invart ochii prin birou. Pare destul de auster. Nicio poza, niciun desen, nimic nu indulceste si nu coloreaza atmosfera. Carduri de registre formeaza mici zgarie nori pe birouri. Iata ce ajunsese padurea bunicilor! Micile noastre vizuine au devenit adeverinte, locurile noastre de iubit au devenit aplicatii pentru viza si formulare de recomandare.

Ma uit cu tristete la blanita mea semeata pe care am ingrijit-o saptamanal cu galbenus de ou. Ma uit cum pierd fir dupa fir de parca as fi un bunicut. Stiu ca e un proces natural, dar de ce nu mai asteapta un pic? Care e semnalul pe care il primeste blanita? Cum stie ea cand i-a venit timpul sa cada, ca s-a implinit profetia? Pentru ca evident acum se inseala! Afara nametii sunt mari. Pana si oamenii isi pun deasupra alte straturi de blanite.

Visez cu ochii deschisi la Australia! Va fi cam neplacut cu toti cangurii aia isterici care sar fara sa se uite peste cine dau. Dar presupun ca nu stau toti cangurii pe plaja. Da, cum ajung in Australia ma tolanesc pe plaja si ma pun la rumenit. Cand e vremea pranzului si mi se face somn, sap o gaurica si ma ascund acolo, in nisipul umed si racoritor. Seara voi face kitesurfing spargand valurile ca un erou in timp ce dihoritele toate vor ofta de pe tarm vazandu-ma cat sunt de puternic.

- Din pacate, nu puteti emigra in Australia. Sunteti...ilegal, rosteste mecanic domnul in costum.
- Eu, ilegal? rostesc cu uimire. Domnule, am cont pe facebook, am blog, am aparut in revista, apar intr-un videoclip cat de curand. Sunt un dihor public! Cum pot fi ilegal? Nu ucid nici macar soareci, nu violez... nici sa vreau! Mai fur, e drept, cate o soseta, dar nu pot fi luat in serios. O aduc inapoi cand ma satur de ea.

Domnul in costum ofteaza cu fals regret.

Incerc sa ma gandesc repede la o solutie. La alta tara, cumva..sa fie aproape de Australia...
- Poate...Noua Zeelanda? incerc inca o tentativa.
Domnul pune repede mana pe niste taste, face tzaca-paca de cateva ori, apoi scoate capul din spatele monitorului si spune:
- Daca va nasteati cu 8 ani mai repede, era o treaba. Din pacate, din 2002 nu puteti emigra nici in Noua Zeelanda.

Simt ca mi se pune un nod in gat. Cum asa? Am 1kg jumate, incap intr-un buzunar. Sunt castrat, n-am glande, nu supar pe nimeni. Sunt educat, fac la ladita cand vreau..si da, vreau sa fac la ladita in Noua Zeelanda! Dar e prea tarziu...

Poate ca acel colt din lume are o istorie nefericita cu predecesorii mei, imi zic. Poate trebuie sa incerc un alt locusor. Aproape instantaneu imi vine in minte un alt gand:
- Brazilia, zic, si simt cum mutrita mi se incalzeste la gandul festivalului de la Rio. Sa incercam si in Brazilia! Ma si vad dand din coada alaturi de toate tantile alea imbracate doar in niste petice sclipicioase. Doamnele alea cu siguranta naparlesc tot anul!

Domnul da din nou tzaca-paca din taste.
- Aveti microcip? ma intreaba.
- Microce?
- Deci nu aveti. Numai cu microcip puteti intra in Brazilia, imi spune domnul ramanand ascuns dupa monitor.
- Dar este...inuman...indihoresc! Dumneavoastra aveti?

Mai fac o incercare...o tara calda mai de-aproape asa. Ma gandesc un pic...
- Portugalia, domnule! Ce ziceti? Ca doar si ei vorbesc portugheza, k brazilienii. Si ei se uita la telenovele si plang, sunt oameni buni, intelegatori. Au valori, ma gandesc.
Dar domnul ma descurajeaza iar. Pot merge in Portugalia numai daca am permis guvernamental. Cu alte cuvinte, trebuie sa merg la Guvern sa cer permis mai intai. Si asta nu e tot. Pentru ca in Portugalia nu as fi acceptat asa, ca simplu vizitator, ci as fi pus la treaba! As fi exploatat si trimis la vanat! Dihorelul globe-trotter din mine se face tot mai mic si tot mai revoltat.

Poate o fi ceva cu tarile astea calde. Poate in cele in care e frig oamenii sunt altfel. Sunt mai calzi la suflet, ca sa compenseze. Da, stiu ca eu intr-o tara calda vreau, dar acum simt nevoia sa plec, sa plec oriunde vad cu ochii. Nici nu mai conteaza!
- Si in Islanda sunteti ilegal, imi spune domnul parca vorbind pe nas. In Canada ati putea ajunge, dar e cu bataie de cap pentru ca va trebuie un permis de la Canadian Food Inspection Agency...domnule Istvan, domnule Istvan?

Nici nu mai vroiam sa aud. M-am strecurat pe langa poarta si dus am fost. Am vrut sa trantesc usa sa-mi exprim indignarea, dar nu am reusit. Era prea mare si prea grea. Oricum, nu m-am mai uitat in urma. Dupa intalnirea de azi, nu vroiam decat sa ajung acasa, sa ma sui in hamacelul albastru, sa infulec mancare de pisici si sa observ cuminte cum ma napadeste noua blana. Sunt un pic trist. As fi vrut sa vad daca intr-adevar nicaieri nu-i ca acasa. Ce nenorocit domnul in costum! Sa nu incerce macar sa gaseasca o solutie! Pana una-alta, insa, m-a bufnit rasul amintindu-mi ce ditamai smocul i-am lasat pe scaun.

Iubiti si sobolanii! Ca si ei e oameni...

La inceput am fost doar eu, dihorul. Nu prea am multe amintiri de atunci, iar cele putine cate sunt, sunt cam laptoase. Dupa un timp, o voce din inaltimi a spus “Vai cat e de dragut. De astazi, te vei numi Istvan”. Si, astfel, Istvan, adica eu, a cunoscut omul.

Ulterior aveam sa-l si indragesc in oarecare masura, chiar daca nu ma declar inca fan infocat inter-rasial. A urmat o perioada placuta, in care am inceput sa dorm pe moale - in prosopele si hamacele flafiuta - in care am inceput sa mananc grauncioare pline de proteine, sa ma imprietenesc cu cateii Snoop Dog si cu o multime de jucarii – de la soricelul rosu tipator, la caprioara uriasa pe care-mi odihnesc boticul umed dupa-amiaza. Am cam fost alintat, e drept. Altfel, ajungeam si eu ca unchiul Arpad, guler la ilicul vreunei moldovence!

Ei, bine, weekendul asta, Istvan, adica eu, a avut o noua viziune - a cunoscut sobolanii! Cei despre care a auzit atatea lucruri infioratoare! Si intalnirea s-a soldat cu inca o gluma proasta...

Ceea ce nu stiam nici eu, nici omul-mama, nici omul-tata cand am plecat sa filmam e ca celalalt om si ai sai sobolani urmau sa aiba pe stoc, in momentul intalnirii noastre, un card mare de figuranti. Tineri, dragalasi, sociabili si iubitori de animale. Mai ales sociabili si iubitori de animale... Asa...cam 30 si la numar. Comunicativi si curiosi. Si care nu credeau doar daca vedeau, ci trebuiau sa si atinga. Sa traga, sa intinda, sa se convinga ca ceea ce au in fata ochilor respira, da din picioare, casca, se scarpina etc. Intr-un cuvant, misca.

Iata de ce, sarcina mea a fost cam de 30 si de ori mai dificila. Imi plac oamenii, sunt niste vietati simpatice si, de cele mai multe ori, bine intentionate, dar imi plac asa...luati individual. In grup, insa, devoreaza tot.

“L-ai prins sau l-ai cumparat?”, “mananca leustean?”, “e din Targu Mures? Pai suntem concetateni".

Dupa multe luari in brate, pupaturi, mangaieri si tot felul de alte manifestari de afectiune, m-am cuibarit cuminte ca niciodata in bratele mamei si am mimat un somn adanc. Speram ca, astfel, lumea sa nu ma intrerupa din ale mele vise dihoresti. Dar, dati naibii oamenii astia, s-au prins imediat.

M-am cuibarit in bratele tatalui. Tot degeaba.

Decibelii mi se aruncau periculos in urechi si faceau micii lobi sa-mi pulseze ritmic. Sa mi se miste ca batuti de alizeu. Sa nu ma intelegeti gresit, sunt si eu roacher. Imi place muzica si dau din blana punk indarjit. Dar imaginati-va ca stati cu urechea de boxa unui satanist pregatit cu asprime pentru exorcizare, inmultiti sunetul rezultat cu 738 si-mi veti intelege o cincime din trairile de moment.

Cum liniste n-aveam, nici la propriu, nici la figurat, am decis sa apelez la SOS-ul dihoresc, singurul mijloc limpede de protest si de sustinere a punctului de vedere personal. Sunt un dihor care simte ca are un cuvant de spus cand vine vorba de propria-i smotocire si de propriile-i urechi. Si, pe cand eram mai abitir tavalit in capita cu afectiune si mangaiat de aschiile drujbei muzicale, m-am concentrat, am strans tare din muschi, am tras aer in piept, mi-am inchis ochii, mi-am ridicat coada la un unghi dinainte studiat si am asteptat sa fac ce stiu eu mai bine sa fac. Puf! Dar puful nu venea. Mama ei de alimentatie sanatoasa! Incerc iar. Pppp.....uf! Nimic. Nasul imi devenise tot mai umed si un muc apos dadea sa evadeze de la efort. Ma uit intrebator la coada care refuza sa ma asculte si-mi amintesc ca prin vis ca, de vreo luna, fusesem dezmostenit de pufuri. La naiba, uitasem! Am inghitit in sec, mi-am relaxat iarasi muschii si m-am lasat pe mana celor 30si de fani de moment.

Pana la urma, totul s-a sfarsit cu bine. Curiosilor li s-au potolit curiozitatile, sunetul a fost dat mai mic, ca ochiul aprins al unui aragaz, iar sobolanii s-au aratat prietenosi. Oricum, nu stiu de ce lumea se teme de ei si vrea sa-i extermine. Idei preconcepute! Eu unul am inteles clar - sobolanii sunt tot oameni. Nici macar nu cu mult mai inalti decat mine. Decat ca ei canta.

Poveste neprietenoasa de iarna

Ce frumos cand este totul alb, imaculat ! Parca inoti intr-o mare de lapte proaspat. Nu inteleg totusi de unde senzatia de frig pe care o au unii. Chiar nu e frig deloc. Si nici nu bate vantul. Poate blanita e cea care ma salveaza desi, dupa proaspata interventie, umblu prin lume cam cu fundul gol.



Ma ud un pic pe picioruse. Blanita mi se aduna in mici ciucurei dezorganizati. In spatele labutelor am adevarati pinteni. Ma simt un mic Black Beauty care strabate intinderea uda si rece cu capul sus. Nu ca ar fi asta vreo manifestare de demitate, dar chiar vreau sa vad ce e dincolo de bariera asta alba. De nametii astia uriasi care mi se ridica in fata.

Ma ridic un pic si ma sprijin de ei. Nimic. Imping mai abitir. Nimic. Nametele rezista. Sunt dihor puternic, dar oricat incerc, mogaldeata asta alba ma dovedeste. Mai imping o data. De data asta cu avant. Tot nimic. Fac cateva flotari si ma ambitionez iar. Tot degeaba. Zgarm, dau cu spatele, schimb vitezele. Nimic. Nametele ramane puternic si solitar. Contrar celor auzite, nu e prea pufos. O fi un namete batran si rodat de griji.

****************

Am amanat suficient! Dar iata ca a venit momentul sa apelez la varianta de rezerva, asul din gheruta oricarui dihor care se respecta. Pentru ca exista o invatatura transmisa din tata in fiu blanos – daca nu poti sari hopul, sapa tunel prin el.

*****************

Dupa 15 minute, nametele meu e inca intact, iar eu sunt cu gherutele pilite pana la jumatate. Teribila iarna, imi zic! Mult mai strasnica fata de acum multi ani cand stra-strabunicul enunta asemenea vorbe de duh.

******************

Imi fac iar vant si dau sa sar. Din nou, fara succes. Privesc cu ciuda la burtica rotunda care, desi draguta, acum imi pune bete-n roate si ma trage-n jos. Si totusi, e doar un nametel, nu poate fi atat de greu. Petrec cateva secunde cu mine, ma incurajez, sar de mai multe ori pe ficare labuta sa ma incalzesc si sa evit riscul unei intinderi musculare, privesc concentrat la nametele impertinent care-si propune sa ma scoata din sarite, iau pozitia de atac, ma incordez, ma imping cu putere din spate si, pentru o clipa, uit de mine. In clipa urmatoare, ma vad aterizand dincolo de marginea alba.


***Dand cu nasul de gresie am realizat ca iarna mea venise in cada.

Idei preconcepute

Am o reputatie nemeritata. Cica-s puturos. Si, da, imi place sa lenevesc multe ore pe zi, cu atat mai mult cu cat uneori oamenii mi se par plictisitori si preocuparile lor, neinteresante. De exemplu, te intreb pe tine, dihor intreg la cap, de ce ti-ai pierde timpul facand orice altceva decat a te juca? O viata ai! Papa, caca, joaca. Asta este trioul de aur. Dar ce sa ma mai mir, bipezii astia fara pilozitati nu au inteles nimic din viata. Desi sunt avantajati de natura cu de 10 ori mai multe zile decat noi, tot degeaba.

Dar sa revin.

Deci nu, nu la lenes se refera oamenii cand zic ca-s puturos. Ci, ca put. La propriu. Ca sudoriparele mele mici ii dau pe spate. Ca blanita mea odorizata le taie pofta de mancare. Ca glandele mele anale le tulbura mintile. Ca pufurile ocazionale pot fi fatale oricarei mucoase nazale, trahee, lob pulmonar etc. Ca se lasa intunericul pe unde pufai eu si ca insusi Glade-ul tuseste daca imi ridic coada in dreptul lui (cica varianta pe roz se inverzeste...supozitii).

Iti dai seama cam cat de jenant e sa auzi una ca asta. De bine de rau, eu imi fac toaleta zilnic si ma curat temeinic cu limbuta in locuri in care ei nici macar nu ajung.

Mi-am ridicat intai o labuta si m-am mirosit. Nu pot spune ca toate petuniile si salcamii
s-ar fi adunat sub ea, dar chiar nu era de speriat. Am ridicat-o si pe a doua. Si pe celelalte doua. Am ridicat si codita. Am mirosit si patucul, locurile pe unde ma trantesc si colturile in care-mi place sa-mi fac de cap. Am mirosit dinozaurul pe care-l iau in brate cand dorm si ursul ciufulit cu care joc lapte gros. Nimic alarmant. Eram totusi trist si deprimat ca sunt pe nedrept purtatorul unei asemenea reputatii. Nu de alta, dar in trei luni vreau si eu sa iubesc! Si abia atunci am sa ma dau in petec la capitolul arome. S-or pomeni ca nu ma lasa sa ma indragostesc ca sa nu-si faca glandele de cap. M-or lasa asa lipsit de afectiune de teama unei transpiratii mai abundente. Credeti-ma, de la oameni va puteti astepta la orice!

Si cum stateam eu in gentuta mamii, care mama se afla oprita la semafor, si cum meditam eu la ideile preconcepute pe care le au oamenii si la cum sa le demontez, iaca ma loveste ceva in nas. Un miros acru. O combinatie interesanta si originala, trebuie sa recunosc, de saramura si usturoi, de gogonele naclaite si ou fiert uitat o luna langa caloriferul incins. Fara sa vreau ma podidisera lacrimile. Pentru un moment, un muc mi s-a poticnit in nara si a blocat traseul miasmei inspre sufletul meu. Am tras cateva guri de aer pe gat, dar incepura sa ma usture amigdalele. Iar dihorelul, omuletul dihorului, se agata cu disperare de bolta palatina incercand sa se fereasca din calea vantului care purta nimicirea in traistuta mamii.

Simtii ca mama, intelegandu-ma parca, se dadu un metru mai intr-o parte si parca era un pic mai bine. Suflu mucul deja uscat in prosopelul pus acolo sa-mi tina moale si, cand sa ma cred izbavit, mirosul loveste iar. De data asta si cu putin iz de apa de colonie, ceva perfect barbatesc care, probabil, vroia sa indulceasca gogoneaua si outzul fiert. Fara castig de cauza, insa.

Imi fac curaj si scot capul din gentuta. Sa vad si eu oratania care poate emite asa ceva. Trebuie sa recunosc ca greata pe care o simteam era cumva amestecata si cu un soi de respect. Trebuie sa fii cineva sa-ti permiti sa mirosi in felul asta si sa iesi pe strada senin, fara sa-ti pese de parerile celor din jur. Trebuie sa fii cu adevarat independent. Sa ai o cauza si sa o sustii. Fara apa, fara odorizante. Doar tu cu tine si cu propria-ti piele. Impotriva tuturor.

Trag aer puternic in piept, ma invartosez, ma ridic pe labutele din spate, scot fara teama capul din gentuta si dau de-un ghem gata sa ma inghita. Bag capul inapoi. Oare asta o fi gaura neagra de care ziceau cei de pe Discovery? Dar aia parca era la ani lumina in spatiu. Inghit in sec. Jur ca, pentru o milisecunda, daca nu cumva mai multe, inima mi-a stat in loc. Scot capul iar sa analizez mai bine haul. Vad par. Mult par. Negru si incalcit cu doua scame. Ridic capul si vad si nitica piele. Ma uit in jos, vad o curea. Clar e om.

Ma imbatosez si ma uit si mai abitir in sus. P-U-S-S-Y. Nu vorbesc urat, jur, asa scria pe tricou. Si sub tricoul stramt si suflecat, domnule, da nu rasare o burtaaaa! Nesfarsita! Suficient de nesfarsita, cel putin, cat sa gazduiasca gaura neagra. Imi vine sa intru acolo sa vad unde duce. Dar ma tem ca ma v;.p[a absorbi cu totul. Si nu, nu sunt inca dispus sa renunt la mama, la tata, la toti fanii de pe terasa, la dinozaur si la ursulet.

Dar la un moment dat, mi s-a parut ca gaura neagra misca. Parea ca are viata si ca vrea sa-mi spuna una-alta. Parea asa singura pe burta aia mare. Cand se umfla catre mine, cand se retragea. Cand se intindea de parca vroia sa-mi sopteasca un secret, cand batea iar in retragere. Am zis sa fiu barbat si sa fac eu primul pas. Poate chiar era un suflet acolo, ascuns sub par si umilit de scame. Ridic boticul curajos si ma apropii timid. Salut, dar nu mi se raspunde. Salut un pic mai tare. Tot nimic. Timorat trebuie sa fi fost ala micu absorbit. Fac un salt spectaculos din gentuta si ma intind cat pot eu de mult. Bag nasucul (si n-aveti idee cat de riscanta era operatiunea avand in vedere azimele care se emanau de acolo) si, in timp ce imi dau iara lacrimile, realizez. Orice ar fi fost acolo, era deja mort.

Cheia bunei intelegeri

La inceput a fost barbatul. Ma rog, asta dupa lume, lumina si alte minuni. Asa ca, de dragul adevarului istoric, voi reformula: la un moment dat a fost barbatul. Si, la scurt timp dupa el, modelata din celebra coasta, a venit femeia. La inceput s-au tinut de mana, s-au acoperit cu frunze si au mancat fructe. Nimic deosebit. Dar, de la un punct incolo, de cand femeia a aplecat urechea la sfatul sasaitor, cei doi au inceput sa traiasca o mare drama : nu s-au mai inteles.
Cand zicea femeia laie, el intelegea balaie. Odata balaie inteles, cu greu reusea femeia sa mai priceapa laie din vorbele lui.

Si de aici pornind, mare fu blestemul : dintr-o drama conjugala de garsoniera, povestea s-a extins la nivel mult mai mare decat lumea s-ar fi asteptat. Nu s-a mai inteles om cu om, nu s-au mai inteles generatii popoare, civilizatii. Diverse limbi si limbaje au fost inventate pentru decodarea mesajelor. De la desene pe diversi pereti pana la tus si penita, de la tipar la scrierea pe messenger, totul de dragul comunicarii. Dar eforturile se aratara de prisos. Din lipsa de comunicare corecta s-au nascut razboaie, s-au lansat bombe, s-au taiat paduri, avioane au inceput sa intre din senin in cladiri, stratul de ozon s-a subtiat iar din calota glaciara mai e o pojghita.

Au aparut carti despre cum sa comunici cat mai bine, a inceput sa se invete comunicarea in scoli, au aparut meserii de “expert in comunicare” (ce-o mai fi intelegand prin asta). Au inceput sa se vehiculeze notiuni noi ca publicitate, comunicare in masa, propaganda si manipulare si au aparut carti diverse denumite dictionar de buzunar si ghid de comunicare. Ce sa mai tura-vura, lumea a luat-o razna. Ba esti prea subtil, ba spui prea verde-n fata. Ba nu esti un emitator competent, ba esti un receptor incapabil, oricum ai fi, esti clar un interlocutor jalnic.

Si tot uitandu-ma la oamenii care de mii de ani se chinuie sa se faca intelesi si tot parandu-mi cumva rau de ei in sinea mea mica, am descoperit ce anume le lipseste pentru a deveni comunicatori desavarsiti – o coada.

O coada face mai mult decat o mie de cuvinte. Pentru ca orice ai simti, coada te ajuta sa verbalizezi. Fara atatea vorbe, insa, fara subintelesuri sau duble sensuri. Esti inspaimantat, ti-o infoi, esti vesel, dai din ea. Esti furios, ti-o tii batos, iti pare rau, o lasi pleostita. Esti certat, esti ocarat, iar ai facut vreo boacana, lasi coada jos cateva secunde si apoi o ridici: intai timid, apoi tot mai indraznet pana ajunge sus si demna. Asezonezi coada cu o expresie ghidusa si gata, succesul e garantat. Ti-e frig, ti-o faci guler, ti-e cald, o faci ventilator. Esti plictisit, te invarti in jurul ei, ai chef de joaca, dar interlocutorul e balalau, il gadili un pic cu coada si distractia incepe! Unde mai pui ca uite-asa o coada micuta cum am eu, dar acopera rusinea. Nu trebuie sa stai acoperit cu n-spe straturi de textile ca sa nu rosesti in vazul lumii. Sa se nasca apoi cine stie ce vorbe pe seama ta. Coada te rezolva.

Ei, dar cum oamenii n-au, acest mic minus anatomic le-a schimbat complet perceptia despre lume si viata. Din fericire, tot mai multi de unii si unele au inteles deja ca prea multe vorbe sunt de prisos si ca, uneori, tot ce conteaza e...sus coada!Ma rog...ciotu'.

Raiul din plastic

Pri-ga…t Nect..arrr….nu, doar un r. Nectar. Mniam-mniam. Picatura asta de portocala e perfecta intr-o asemenea zi torida. Mai ales cand esti imbracat in blana din cap pana in picioare. Iar codita e prea mica si prea greu incercata in jocuri ca sa ma ventileze pe alocuri. Stropul asta portocaliu este mana cereasca, zau! Il plescai cu limba si imi continui drumul stiind ca surprizele sunt abia la inceput. O lume noua mi se deschide.

Dar...mmm....ce miros de mancarica buna de pisici imi inteapa narile? Auziti? Glasul strabunilor canta imnul pulpei! Si in mine se trezesc toate genele bunicilor incercate prin curse dupa gaini si rozatoare. Vad gamba rosie si frageda chemandu-ma si dezmierdandu-ma, cerandu-se imbratisata de micile mele ace din calciu, ce stau marturie firii mele de aspru pradator. Glandele se pun in actiune si incep sa produc, fara sa vreau balute dihoresti pe care mi le inghit stiind ca nu e frumos sa scuipi. Si tic-tac, tic-tac, cu fiecare secunda sunt mai aproape.

Vine ea si vremea carnii!

Frematand de placere, ma strecor cu nasul inainte, gata sa depasesc toate obstacolele! Si nu sunt putine. Dar merg in pas voios. Aauch! Semintele...vietii! Maaami, cojile astea nenorocite mi-au ranit pernita. Uite, aici, intre gheruta trei si patru de la piciorul de NE. De fapt...mai bine sa nu ma auda. Nu s-ar bucura sa ma stie aici. Asa ca ma las iar sa alunec pe burta in aceasta comoara de bunatati.

Am intrat in aceasta aventura cu inima mica mica, dar, cu fiecare pas inainte, am avut parte numai de surprize placute. De exemplu, coaja asta de pepene galben a aparut exact la fix sa imi linistesc labuta ranita. E drept, uneori mai aluneci pe un taitel, dar te prinzi un-doi de cateva servetele, mai descoperi un bec, mai o soseta uzata, e un univers fascinant, mult mai interesant decat cel de dincolo.

Istvaaaaan! Auzi? E pulpa. Ma cheama. Iata, ma apropii, o simt. Si mustata nu minte. Doar mustata e cea care i-a condus pe strabuni pe campul de lupta, facandu-i victoriosi impotriva rozatoarelor de rand. Mustata dicteaza onoarea pradatorului. Ti-e mereu alaturi si nu te tradeaza niciodata. Iar daca mustata detecteaza pulpa cu sos, atunci nu-ti ramane decat sa te iei dupa ea. He-he...iata micul ambajaj roz binecunoscut. Papa mult si buun!

Estul...nu. Nordul, nu. Vestul...tot nu! Sudul trebuie sa fie latura victorioasa. Stiam eu ca-s un dihor orientat. Bag nasul, scot limba de-un cot si o invart alandala prin ambalaj. Sosul e bun rau. Dar...pulpa? Bag nasul si mai abitir. Puuulpaaaaa... “paaa...aa...a” imi raspunde ecoul din punga. Vai de mine si de mine! E gol.

Imi cert mustata, dar nu prea tare, ca sa n-o supar de tot. Nici nu stiti cat de sensibile sunt unele mustati in zilele astea. Un-doi se bosumfla. Plus ca excursia e inca la inceput.

Un nou miros izbeste cu putere in narile roz de dihor hun. Pe asta il stiu. E vodca. Din aia, ieftina. Da, imi amintesc, terminasera sticla acum doua seri. Ia uite si samburi de prune.! Si un ambalaj de plastic de la un buretel. Mmm...si samponul cu miros de crema care s-a terminat. Sunt imbatat de toate aceste arome.

Maaaami, pot ramane aici?

Si dintr-o data se facu lumina ! Si o mana mare ma lua si ma zgudui de-mi suna nectaru’n cap. Reusii sa inteleg ceva cuvinte precum “ce faci” “nu aici” “nu ti-e rusine?” “in gunoi?” dar nu m-am prins totusi care era problema. Mirosul ala de sampon ma daduse gata.